Sf Vincentiu 


Frederich Ozanam


       Anii copilariei si adolescentei lui Frederic au fost marcati de vremuri tulburi. Revolutia franceza, ale caror urmari se resimteau înca în întreaga lume, izbucnise în 1789. In anul nasterii lui Frederic, era napoleonica - era aproape pe sfârsite. Saracia si dezbinarile sociale erau în toi. Fara nici un fel de sprijin care sa le mai aline durerile, saracii îsi duceau zilele cum puteau ei mai bine.Biograful sau (Fagan 1989) ne spune ca parintii l-au încurajat sa citeasca si sa se documenteze înca de la o vârsta foarte frageda. Acelasi biograf mai consemneaza faptul ca Frederic nu era stapânit de dorinta de a învata, ci ca uneori era morocanos, suparacios, chiar gelos. In orice caz, înainte de a se înscrie la Colegiul Regal din Lyon, la vârsta de 13 ani, a început sa se faca remarcat datorita inteligentei sclipitoare si setei de cunoastere. A scos un ziar al scolii (colegiului) intitulat "Albina". La vârsta de 17 ani, plictisindu-se pe bancile scolii de drept unde îl trimisese tatal sau, a început sa învete engleza, germana si ebraica, pentru a întrerupe monotonia.Pe lânga inteligenta sa sclipitoare, Frederic avea si o fire foarte sensibila. La 15 ani a început sa se îndoiasca de credinta în Dumnezeu. El spunea:" Nesiguranta în legatura cu vesnicia nu-mi dadea pace. In disperarea mea, m-am îndreptat spre dogmele sacre, care pâna la urma, s-au sfarâmat în mâinile mele". Lumea lui începea sa se prabuseasca - lumea în care parintii lui l-au învatat sa creada mai presus de toate.Frederic a fost macinat de criza de credinta timp de un an. Din fericire, a descoperit în persoana unuia dintre profesorii sai, Abbe Noiret, un spiritual blând si întelegator, care l-a condus la liman.La 16 ani dobândise o credinta mai puternica si mai profunda. Scopul lui în viata era acum acela de a trai si apara din toate puterile credinta în Dumnezeu si într-o biserica îndreptata spre actiune.A început sa se pregateasca pentru misiunea lui prin lectura, reflectie si scrieri:" Daca vreau sa scot o carte la vârsta de 25 ani, trebuie sa-mi încep munca de pregatire la 18. Trebuie sa învat o duzina de limbi pentru a putea consulta surse si documente originale. Trebuie sa învat istoria universala, arta si istoria tuturor credintelor religioase în toata profunzimea lor". Cu toate acestea, si-a terminat prima lucrare, în care apara credinta, la numai 18 ani. Cartea sa se intitula "Reflectii asupra doctrinei Sf. Simon" (o miscare anti catolica ). Publicata în ziarele din Paris, lucrarea aceasta i-a adus multe laude venite din partea filozofilor, scriitorilor si oamenilor de stiinta de frunte din vremea aceea. Printre acestia se numara: Lamartine, Chateaubriand, Ampere.

     In 1831, Frederic a parasit biroul de justitie din Lyon pentru a se initia în tainele literaturii la Universitatea Sorbona din Paris. S-a simtit singur în marele oras, mai ales ca nu mai plecase niciodata de acasa pâna atunci.A trait într-o societate zbuciumata cu multe framântari la nivel intelectual, social si chiar religios. Iata cum descrie el într-o scrisoare, trimisa prietenului sau Falconnet, din 18 decembrie 1831 Parisul: "Parisul ma dezgusta pentru ca este fara viata, fara credinta , fara iubire; este ca un imens cadavru de care eu, atât de tânar si atât de viu, sunt legat, în care nepasarea ma îngheata si coruptia ma ucide". Aceste constatari ale lui Frederic Ozanam se regasesc în societatea noastra actuala. As vedea în expresiile lui "fara viata, fara credinta, fara iubire" lipsa în primul rând a celor trei virtuti teologale speranta, credinta si dragostea. Foarte curând, însa s-a instalat la locuinta lui M. Andre Ampere, renumitul matematician si prieten al familiei Ozanam în acelasi timp. M. Ampere l-a introdus pe Frederic în cercul oamenilor cu influenta din Universitate si l-a încurajat sa se dedice cu torul studiului. Cu toate ca era un om cu o viziune larga, el nu era adeptul jumatatilor de masura. Iata ce scria el:" As vrea sa scriu despre istoria literara a Evului Mediu - din secolul al V-lea pâna în secolul al XIII lea. Insa în cadrul istoriei literaturii eu studiez în principal latura crestinatatii. In aceste conditii, toate argumentele mele sunt îndreptate spre a arata cum, pe ruinele Imperiului Roman, unde si-au asezat tabara multe popoare, crestinismul a construit o societate noua în stare sa cunoasca adevarul, sa faca binele si sa înfaptuiasca ceea ce e frumos. Cu alte cuvinte, el voia un crestinism care sa influenteze viata de zi cu zi, care sa ajute la formarea unei societati în care sa domneasca pacea si dreptatea. O asemenea expresie a credintei se lovea adesea de cultura acelor vremuri. Noua filozofie rationala, bazata pe ratiunea umana, provoca credinta crestina care avea drept fundament revelatia lui Dumnezeu. Frederic împreuna cu prietenii sai din facultate s-au alaturat "Societatii Studiilor Bune" , organizatie întemeiata de un profesor de filozofie din facultate, Emmanuel Bailly. Bailly s-a dovedit a fi prieten si sustinator al SVP de-a lungul anilor. Societatea Studiilor Bune punea la dispozitia tinerilor crestini o sala în care avea acces si publicul, unde tinerii puteau discutasi dezbate învataturile sociale cuprinse în evanghelii. "Adevarul se va ridica întotdeauna pentru a judeca sistemele politice" (F.O. 1838)

      In timpul unei dezbateri , un tânar din tabara adversa a facut urmatoarea remarca:" Ce face Biserica voastra astazi ? Ce face ea pentru saracii Parisului ? Aratati-ne fapte concrete si va vom crede ."

In drum spre casa una dintre prietene, Augusta La Tallandier, le-a sugerat tuturor ca, într-adevar, ei ar trebui sa faca ceva pentru saracii Parisului. Reflectia si faptele concrete ar trebui sa mearga mâna-n mâna. In acel moment s-a nascut ideea întemeierii societatii. Câteva zile mai târziu, în luna mai 1833, dupa ce îi dezvaluisera planurile lor mentorului grupului, Bailly, Frederic si prietenii sai au înfiintat Conferinta Caritatii .Bailly a condus prima sedintacare a avut loc pe Strada Mica,nr. 18, în Bourbon-Saint Suplice. La aceasta sedinta au participat: Frederic Ozanam, Francois Lallier, Paul Lamanche, Felix Clave, Augusta La tallandier si Jules DeVaux. Organizatia "Conferinta de Caritate" a început sa distribuie familiilor sarace din Paris hrana si lemne pentru foc, Sora Rosalie Rendu, o fiica a caritatii( membra a Ordinului Surorile Vicentiene ), îi îndruma pe cei din organizatie catre familiile cele mai sarace, deoarece, traind printre saraci, îi cunostea pe acestia foarte bine. Viziunea grupului de prieteni privea regenerarea întregii societati având ca baza mesajul despre dreptatea sociala continut în evanghelii. Nu numai ca lupta din rasputeri pentru a-i putea ajuta pe cei care traiau în saracie, dar s-a implicat foarte activ si în dezbaterile politice grav afectate de urmarile revolutiei franceze. In acest sens ziarul editat de Frederic si prietenii sai "Noua Era" se discutau si se dezbateau, din perspectiva crestina, marile probleme ale acelei perioade. Ei credeau ca crestinii aveau datoria de a încerca sa reformeze societatea - nu prin revolutii si violenta (foarte la moda în acea perioada), ci prin încercarea de a influenta sistemul politic si social si de a-l face sa adopte si sa aplice principiile dreptatii sociale continute în evanghelii. Participarea SVP astazi în parteneriate sociale este ecoul angajamentului si viziunii grupului fondator. De asemenea, Frederic considera ca Biserica trebuie sa tina pasul cu schimbarile. Chiar daca Revolutia franceza, spunea el, a fost marcata de persecutii religioase, principiile ei:" libertate, egalitate, fraternitate" nu au fost incompatibile cu crestinismul. Biserica putea lucra în colaborare si cu alte grupari existente în societate.

 Un nou membru, Leon Le Prevost, i-a întrebat la una din sedinte daca alesesera deja un patron pentru Conferinta. Daca nu s-a luat nici o hotarâre în privinta aceasta, spune el, l-as putea propune pe Sfântul Vincentiu de Paul. Am stabilit atâtea legaturi cu saracii prin intermediul sorei Rosalie, care face parte din ordinul înfiintat de prietena Sf. Vincentiu, Louise de Marillac. Este o idee excelenta, a exclamat Frederic. Sa ne amintim deci ca alegerea patronului nu e pur si simplu la întâmplare ci e ales pentru exemplu ce ni l-a dat. Sa ne gândim la el ca la un sfânt al carui exemplu sa-l urmam, sa-l imitam. As sugera înca ceva mai mult. De ce sa nu ne luam numele de Societatea Sfântul Vincentiu de Paul ?Ceilalti membrii de fata au fost toti de acord si astfel organizatia a primit numele pe care cu mândrie îl poarta si astazi.(Fagan 1989). "Saracii, care îi apartin lui Cristos, sunt domnii si stapânii nostri si nu ne socotim vrednici sa le oferim serviciile noastre marunte" (Sf. Vincentiu de Paul). James Patrick Derum în cartea "Apostle with a Top Hat", ofera o descriere emotionala a ceea ce au avut de întâmpinat. Frederic si prietenii sai pe strazile si stradutele laturalnice ale Parisului anilor 1830 "oriunde îsi îndrepta privirea scria Derum, Frederic vedea numai oameni salbatici si morocanosi, multi dintre ei cu trasaturi ciudate, care locuiau în niste case darapanate, majoritatea fara usi si fara ferestre. Vazuse saraci destui în Lyon dar nu atâta mizerie cât a întâlnit pe aceste strazi înguste, cu oameni înghemuiti în ruinele neaerisite si pline de umezeala, în care nici animalele nu ar fi dus-o bine )Derum ,1995:52 citat în Casey, 1997:28).In astfel de conditii lucra Sora Rosalie Rendu din congregatia "Fiicele Caritatii" de mai bine de 30 de ani. A fi cu saracii si a-si arata iubirea fata de ei era modul ei de viata. Impreuna cu alte surori, distribuia alimente, lemne si îmbracaminte celor mai saraci. Au deschis gradinite pentru copiii mamelor cu serviciu si ateliere unde îi învatau pe cei tineri diferite meserii pentru a-i ajuta sa iasa din permanentele crize financiare. Sr. Rosalie se pare ca a înteles semnificatia conceptului de "autosuficienta" înainte ca el sa fi fost inventat.Frederic si prietenii sai au admirat-o pe sr. Rosalie si cu siguranta au fost influentati de dragostea ei, fata de cei saraci si de întelepciunea ei.

   Nu exista nici o îndoiala ca sr. Rosalie s-a numarat printre arhitectii de frunte ai Societatii. Ordinul Vincentian, întemeiat de Sf. Vincentiu de Paul, Fiicele Caritatii, ordin întemeiat de Louise de Marillac si Societatea Sf. Vincentiu de Paul continua sa lucreze împreuna în toate colturile lumii într-un parteneriat vincentian care a început în urma cu peste o suta cinci zeci de ani.In timp ce Societatea îsi croia drum pe stradutele laturalnice ale Parisului, Frederic îsi continua studiile la Sorbona. A terminat cursurile Facultatii de Drept în 1834 iar 2 ani mai târziu si-a luat Doctoratul în Drept . In tot acest timp, cu ajutorul arhiepiscopului de Paris (de Quelan) a facilitat organizarea unui program de discursuri având ca tema "Biserica" pe care avea sa le tina parintele Lacordaire din amvonul catedralei Notre Dame , în timpul Postului Mare. Aceste Conferinte au devenit o obisnuinta, un eveniment anual în viata maretei catedrale. Fapta concreta si meditatia merg mâna în mâna în viata lui Frederic Ozanam. Problema care framânta lumea de astazi este una sociala. Este vorba de lupta dintre cei care nu au nimic si cei care au prea mult. Este o ciocnire violenta între abundenta si saracie care face sa se cutremure pamântul de sub picioarele noastre. Datoria noastra de crestini este aceea de a ne arunca între aceste doua tabere pentru a realiza prin iubire ceea ce dreptatea singura nu poate înfaptui" (F.O .) Dupa ce a petrecut cinci ani la Paris, Ozanam se întoarce în orasul natal pentru a practica Dreptul. A întemeiat si acolo o filiala a Societatii. A continuat sa tina legatura cu prietenii sai din Paris. Francois Lallier , care participase la prima sedinta a organizatiei, a fost numit în functia de secretar general al Societatii SVP In anul 1837, lui Ozanam îi moare tatal, lasând-o pe mama lui în urma fara prea multi bani în buzunar. M. Ozanam, în ciuda eforturilor imense pe care le-a depus pentru pacientii sai, a primit foarte putin sprijin material. De aceea Frederic s-a angajat sa-si ajute mama pâna la moartea acesteia (1840). In ciuda tuturor responsabilitatilor care îi reveneau Frederic a continuat sa îndrageasca literatura, astfel încât, în 1839, îsi ia doctoratul în literatura pe o lucrare despre poetul italian Dante.A avut un succes imens ca lector, asa încât este amintit atât pentru inteligenta sa cât si pentru elocventa sa.

 Moartea mamei lui (1840) "la dat pe Frederic peste cap." Nu mai stia ce sa faca cu viitorul lui. La un moment dat, s-a gândit sa se faca preot, sa fie ca parintele Lacordaire, care facea parte din Ordinul Dominican. Dar sfatuit de mentorul sau, parintele Noirot, se razgândeste în ceea ce priveste viata monahala. Locul lui era în lume, mai ales ca Parisul îl "chema" înapoi. Mentorii si toti cei care l-au ajutat dea lungul vietii au roluri foarte importante în istoria vietii lui Ozanam. Auzim la tot pasul de persoane ca Pr. Noirot, M. Ampere si Pr. Lacordaire care l-au sfatuit pe Frederic cum au stiut mai bine mai ales în perioadele lui de criza. "Caci i-a placut lui Dumnezeu sa-i binecuvânteze pe cei mici si neînsemnati, copaci mareti într-o samânta mica" (F. O.) La vârsta de numai 28 ani, în ciuda competitiei strânse, ajunge asistent universitar la Sorbona, unde preda literatura straina. Trei ani mai târziu obtine acelasi post, de data aceasta în calitate de profesor universitar. I se duce repede faima de foarte bun profesor si orator, obtinând succese imense în ceea ce priveste meseria pe care a ales-o. A publicat multe lucrari de literatura, ne fiind însa împiedicat din aceasta cauza sa petreaca în fiecare zi ceva timp cu numerosii sai studenti. Timpul liber continua sa si-l dedice Societatii Sf. Vincentiu de Paul depunând toate eforturile ca acest grup sa se dezvolte. In 1841 se casatoreste cu Emelie Soulacroix, fiica presedintelui Academiei din Lyon. Singurul lor copil Marie, li s-a nascut în anul 1845. Mai vechiul sau prieten Francois Lallier i-a fost nas fetitei, pe care Frederic o adora. In a 23 zi a fiecarei luni Frederic gasea pe cineva sa-i trimita un buchet de flori sotiei sale. Acest obicei a continuat tot timpul cât cei doi au convietuit si a fost asa de bine pus la punct, încât Marie a primit buchetul de flori si în ziua de 23 septembrie 1853, dupa moartea lui Frederic. "Cei care cunosc drumul spre casa fratelui mai sarac, cei ale caror picioare au sters praful de pe scarile care duc spre usa saracului, niciodata nu bat la usa acestuia fara sa fie coplesiti de sentimente de respect". (F.O.)

 La un an de la înfiintarea ei la Paris, Societatea a început sa-si întinda radacinile pe tot teritoriul Frantei, iar mai târziu în toata lumea. Actualmente, aceasta numara circa un milion de membri, organizati în 50.000 de Conferinte, raspânditi în 132 de tari. Frederic reusea sa viziteze aceste Conferinte în timpul calatoriilor spre Italia, adesea ajutându-le sa-si înceapa activitatea. In timpul unei vizite în Anglia s-a întâlnit cu membrii Societatii cu sediul în "East End of London" (capatul de est al Londrei). Deoarece îsi dorea sa se convinga singur de conditiile mizere în care erau obligati sa traiasca emigrantii irlandezi. Se stie ca Frederic auzise de foametea care îi lovise pe irlandezi si ca acestia se refugiasera în Londra; Frederic voia sa vada cu ochii lui în ce conditii traiau bietii oameni. Prima Conferinta din Irlanda a luat fiinta în Dublin în parohia Halston Street, în anul 1844. Redmond Peter O Carroll a fost primul presedinte al acestei Conferinte. Avea 19 membrii incluzându-i pe John O Connell liberal si pe John O Hagan membru activ al miscarii tinerilor irlandezi. Din cauza stresului legat de munca, dar mai ales din cauza cerintelor crescânde ale Societatii, în 1846 Frederic se îmbolnaveste foarte grav consecinta fiind un an de odihna în Italia. In ciuda faptului ca a acceptat sa ia pauza de un an ( de odihna) , starea sanatatii lui Frederic, niciodata foarte buna, se înrautateste din ce în ce mai mult. In 1852 îl gasim pe Frederic din nou în Italia, sperând sa gaseasca un nou leac pentru boala sa. Când sanatatea îi permite viziteaza grupurile de vicentieni din Italia, încurajându-i în munca lor. In 1853, tine un discurs la una din întâlnirile Conferintei din Florenta, exact la 20 de ani de la înfiintarea Societatii; le vorbeste celor prezenti despre modurile în care a luat fiinta societatea, ceva mic, însa cu o viziune mareata - aceea de a aduce pacea si dreptatea sociala în societate. Anul 1853. Starea sanatatii lui Frederic se înrautateste pe zi ce trece. Frederic stia ca era pe moarte, însa voia sa moara "pe pamânt francez.", asa ca s-a urcat într-un vapor care se îndrepta spre Marseilles. Voia sa încheie calatoria la Paris, dar nu a fost sa fie asa. El a murit la Marseilles la 8 septembrie 1853, în prezenta membrilor familiei. Trupul neînsufletit a fost dus la Paris unde s-a celebrat o liturghie solemna cu requiem în biserica Sf.Sulpice la care au participat multi prieteni si membri ai Societatii. Trupul lui se afla si astazi în cripta bisericii care a devenit loc de pelerinaj pentru vicentienii din toata lumea.

 La 22 august 1997, Ziua Mondiala a Tineretului, care s-a sarbatorit la Paris, Pp Ioan Paul II l-a declarat pe Frederic Ozanam fericit. Acesta era finalul unui capitol început în anul 1925, care avea scopul de a face ca sfintenia principalului fondator al Societatii sa fie recunoscuta si cunoscuta de toata lumea. Însanatosirea miraculoasa a unui baietel brazilian, în vârsta de un an si jumatate - semn providential cu siguranta - a avut loc la mai putin de un an dupa înaintarea procesului de canonizare a lui Ozanam. Deci catre sfârsitul lunii ianuarie a anului 1926, Frenando Luiz Benedito Ottoni din Nitroy, Brazilia (dieceza de Nova Friburgo ) se zbatea între viata si moarte sub privirile neputincioase ale parintilor, care nu observau decât ineficienta medicamentelor în fata cumplitei boli de care suferea baietelul lor - difteria. Vazând situatia fara iesire în care se gaseau, bunicul lui Fernando, membru fidel al Conferintei SVP Duhul Sfânt, din Rio de Janerio, i-a rugat pe toti prietenii sai sa i se alature în rugaciune; ei implorau vindecarea baietelului prin mijlocirea lui Frederic Ozanam. In mai putin de câteva ore boala a disparut aproape complet, iar pe 2 februarie (sarbatoarea Prezentarii la Templu) baietelul îsi capata vitalitatea. Aceasta vindecare rapida, neasteptata si inexplicabila a condus la întocmirea unui dosar continând rapoartele medicale si marturii în vederea înaintarii lui spre examinare de catre autoritatile competente care faceau parte din Congregatia care se ocupa de "Cauzele Sfintilor". Cel de-al II-lea Razboi Mondial a împiedicat continuarea procedurii obisnuite în astfel de situatii. In ciuda eforturilor promotorilor cauzei lui Frederic Ozanam, procedura legala avea sa stagneze timp de mai multi ani.Pentru a determina autoritatile competente sa reânceapa procesul de canonizare, s-a luat hotarârea de a se prezenta cazul lui Frederic Ozanam într-o forma noua, în fata tribunalului diecezan din Rio de Janeiro, producându-se în acest sens un dosar mult mai complet decât cel dintâi. Ancheta a condus la o concluzie pozitiva, astfel ca la 4 aprilie 1995, în timpul unei sederi la Roma, profesorul Franco de Rosa si doctorul Ennio Ensoli primind în prealabil împuternicire din partea Congregatiei pentru Cauzele Sfintilor au întocmit un raport favorabil, referitor la caracterul supranatural al vindecarii lui Fernando Otto.

La 22 iunie 1995 Consiliul Medical, alcatuit din 6 membri, a confirmat, prin vot unanim parerea celor doi. Consultantii teologi, cardinalii, membrii Congregatiei pentru Cauzele Sfintilor au aprobat rând pe rând aceasta hotarâre judecatoreasca în zilele de 24 noiembrie 1995 respectiv 21 mai 1996. La 25 iunie 1996, papa Ioan Paul II a promulgat în mod solemn, în Consistoriul din Vatican, decretul cu privire la miracolul înfaptuit prin mijlocirea lui Frederic Ozanam, deschizând astfel drumul spre declarea lui ca FERICIT, lucru care s-a întâmplat pe 22 august 1997, în catedrala Notre Dame din Paris. Fernando Benedito Luiz Ottoni, inginer de profesie avea atunci 75 ani; a fost determinat de familie sa renunte la calatoria spre Paris si sa nu ia parte la marea sarbatoare deoarece toti cei dragi ai lui se temeau ca nu cumva batrânul sa fie coplesit de emotii prea mari. Pentru a compensa absenta lui de la ceremonie, l-a trimis pe fratele lui de care era foarte apropiat, profesorul Ignatio de LoyolaBenedeto Ottoni, acesta fiind primit cu bratele deschise de toti cei prezenti.


Mesajul de credinta, de speranta si de iubire a lui Frederic Ozanam - o lumina pentru timpul nostru.


Multe zile la rând tot m-am gândit  ce titlul să dau acestei reflecţii despre Frederic Ozanam  la întâlnirea naţională a SVP România. In cele din urmă m-am decis şi l-am descoperit într-o carte editată cu ocazia declarării lui de Fericit al Bisericii. Deşi titlul articolului era pe ultima pagină, eu m-am gândit să-l pun pe prima şi să fie  mereu prezent în meditaţiile şi activităţile noastre.

Era în noaptea de sâmbătă 8 martie spre duminică cred că pe la 5.30  când m-am trezit dint-un vis pe care apoi am căutat să-l meditez până la ora 6.45, după care imediat m-am îmbrăcat, am deschis calculatorul , pentru că acesta este cel mai la îndemână astăzi pentru a scrie şi m-am apucat să scriu. Ştiam că timpul îmi este foarte limitat deoarece trebuia să mă duc în jurul orei 7.30 la Curtea de Argeş pentru a celebra Sf. Liturghie. Ce am visat? Eram la o celebrare foarte importantă , cu foarte multă lume , cred că altcineva a citit evanghelia. După evanghelie aşa cum se obişnuieşte trebuie ţinută predica, Toată lumea s-a aşezat iar eu când încercam să mă ridic s-a ridicat altcineva, care părea un om cult care a început să vorbească . Prima dată s-a referit la modul meu de a predica criticându-l foarte aspru spunând c-am aşa: Staţi jos de data aceasta nu veţi mai răcni la noi aşa cum o faceţi de obicei. Bineînţeles că nu am protestat. L-am ascultat cu multă atenţie pe vorbitor. Folosea nişte noţiuni ştiinţifice şi filozofice  . Prea multe nu am putut urmări deoarece mă frământau primele lui cuvinte. Cu relatarea scrisă stau foarte prost. Prefer mult mai mult să vorbesc decât să scriu. Iată de ce în aproximativ 30 de minute am putut scrie atât de puţin. Trebuie să mă opresc acum pentru a pleca la Curtea de Argeş. Sper să revin tot în cursul zile de astăzi cu relatarea pentru a nu o uita. Noi oamenii suntem uituci. Iată continuarea reflecţiei mele asupra visului. Am auzit de nenumărate ori că preotul trebuie să  fie înger la altar, miel la scaunul spovezii şi leu la predică. Am primit un mare dar de la Dumnezeu: acela de a predica fără nici o teamă şi greutate. Nu acelaşi lucru îl pot spune despre scris. Ce să fac acum ? Să fiu leu la meditaţia aceasta. M-am decis nu. Aşa că luminat de puterea Duhului Sfânt şi de prezenţa spirituală a Fericitului, acum, Frederic Ozanam voi încerca să pătrund în misterul vieţii şi activităţii sale folosindu-mă de puţinele scrieri pe care le-am avut la dispoziţie.

 

Aşadar să începem  depanarea vieţii şi activităţii fericitului Frederic Ozanam, unul dintre principalii întemeietori ai Societăţii Sfântul Vincenţiu de Paul.

 

Date referitoare la familia sa.

 

Frederic Ozanam, viitorul fondator principal al SVP s-a născut la 23 aprilie 1813 din părinţii Jean Antoine Ozanam şi Marie Nantas, fiind al cincilea din cei paisprezece copii ai celor doi soţi. Frederic s-a născut în Italia, la Milano pe atunci sub ocupaţie franceză. Când în 1815 austriecii au cucerit oraşul, familia s-a mutat la Lyon, oraşul lor de baştină. Familia Ozanam are rădăcini în vechiul trib evreiesc Hozannam, care şi-a aşezat tabăra în regiunea Lyon încă din timpul lui Julius Cezar şi care s-a convertit la creştinism prin secolul al VII-lea.

Cu toate că erau destui de înstăriţi, Jean Antoine a rămas fără nici un ban deoarece semnase garant pentru o rudă care, între timp, a ajuns la sapă de lemn. Familia s-a străduit din răsputeri să supravieţuiască în acea perioadă întunecată.

          Jean Antoine era doctor. Petrecea ore în şir, zi şi noapte,  la căpătâiul bolnavilor, de multe ori fără să primească vreo răsplată. In această perioadă, boli incurabile ca holera, tuberculoza şi febra tifoidă creşteau îngrijorător. Când nu mai putea face nimic pentru pacienţii săi  ca medic, rămânea oricum la căpătâiul lor, oferindu-le rugăciunea, prietenia şi spijinul său. Soţia sa îi era adesea alături în munca sa pentru cei bolnavi şi suferinzi. De la o vârstă foarte fragedă, datorită exemplului părinţilor săi, Frederic a înţeles că ajutorul şi grija faţă de semeni făcea parte din modul de a trăi o viaţă autentic creştină. Familia Ozanam a experimentat pierderea „pe propria piele”. Doar 4 din cei 14 copii au ajuns la adolescenţă ceilalţi murind în copilărie. Elise, fiica cea mai mare şi apropiata lui Frederic, a murit la vârsta de 19 ani. Fratele lui Alfons s-a făcut preot, iar celălalt Charles a devenit doctor.

„Ar trebui să facem schimb de idei, poate şi de inspiraţii cu privire la spaimele noastre şi întotdeauna şi de speranţele noastre” (Ozanam în 1838)

 

Vremuri tulburi.

 

Anii copilăriei şi adolescenţei lui Frederic au fost marcaţi de vremuri tulburi. Revoluţia franceză, ale căror urmări se resimţeau încă în întreaga lume, izbucnise în 1789. In anul naşterii lui Frederic, era napoleonică – era aproape pe sfârşite. Sărăcia şi dezbinările sociale erau în toi. Fără nici un fel de sprijin care să le mai aline durerile, săracii îşi duceau zilele cum puteau ei mai bine.

 

Dragostea de carte.

 

Biograful său (Fagan 1989) ne spune că părinţii l-au încurajat să citească şi să se documenteze încă de la o vârstă foarte fragedă. Acelaşi biograf mai consemnează faptul că Frederic nu era stăpânit de dorinţa de a învăţa, ci că uneori era morocănos, supărăcios, chiar gelos. In orice caz, înainte de a se înscrie la Colegiul Regal din Lyon, la vârsta de 13 ani, a început să se facă remarcat datorită inteligenţei sclipitoare şi setei de cunoaştere. A scos un ziar al şcolii (colegiului) intitulat „Albina”. La vârsta de 17 ani, plictisindu-se pe băncile şcolii de drept unde îl trimisese tatăl său, a început să înveţe engleza, germana şi ebraica, pentru a întrerupe monotonia.

 

Criza  credinţei din adolescenţă.

 

Pe lângă inteligenţa sa sclipitoare, Frederic avea şi o fire foarte sensibilă. La 15 ani a început să se îndoiască de credinţa în Dumnezeu. El spunea:” Nesiguranţa în legătură cu veşnicia    nu-mi dădea pace. In disperarea mea, m-am îndreptat spre dogmele sacre, care până la urmă, s-au sfărâmat în mâinile mele”. Lumea lui începea să se prăbuşească – lumea în care părinţii lui l-au învăţat să creadă mai presus de toate.

Frederic a fost măcinat de criza de credinţă timp de un an. Din fericire, a descoperit în persoana unuia dintre profesorii săi, Abbe Noiret, un spiritual blând şi înţelegător, care l-a condus la liman.

 

Matur în credinţă.

 

La 16 ani dobândise o credinţă mai puternică şi mai profundă. Scopul lui în viaţă era acum acela de a trăi şi apăra din toate puterile credinţa în Dumnezeu şi într-o biserică îndreptată spre acţiune.

A început să se pregătească pentru misiunea lui prin lectură, reflecţie şi scrieri:” Dacă vreau să scot o carte la vârsta de 25 ani, trebuie să-mi încep munca de pregătire la 18. Trebuie să învăţ o duzină de limbi pentru a putea consulta surse şi documente originale. Trebuie să învăţ istoria universală, arta şi istoria tuturor credinţelor religioase în toată profunzimea lor”. Cu toate acestea, şi-a terminat prima lucrare, în care apără credinţa, la numai 18 ani. Cartea sa se intitula „Reflecţii asupra doctrinei Sf. Simon” (o mişcare anti catolică ). Publicată în ziarele din Paris, lucrarea aceasta i-a adus multe laude venite din partea filozofilor, scriitorilor şi oamenilor de ştiinţă de frunte din vremea aceea. Printre aceştia se numără: Lamartine, Chateaubriand, Ampere.

 

Paris.

 

In 1831, Frederic a părăsit biroul de justiţie din Lyon pentru a se iniţia în tainele literaturii la Universitatea Sorbona din Paris. S-a simţit singur în marele oraş, mai ales că nu mai plecase niciodată de acasă până atunci.

A trăit într-o societate zbuciumată  cu multe frământări la nivel intelectual, social şi chiar religios. Iată cum descrie el într-o scrisoare, trimisă prietenului său Falconnet, din 18 decembrie 1831 Parisul: „Parisul mă dezgustă pentru că este fără viaţă, fără credinţă , fără iubire; este ca un imens cadavru de care eu, atât de tânăr şi atât de viu, sunt legat, în care nepăsarea mă îngheaţă şi corupţia mă ucide”.  Aceste constatări  ale lui Frederic Ozanam  se regăsesc în societatea noastră actuală. Aş vedea în expresiile lui „fără viaţă, fără credinţă, fără iubire” lipsa în primul rând a celor trei virtuţi teologale speranţa, credinţa şi dragostea. 

 

Foarte curând, însă s-a instalat la locuinţa lui M. Andre Ampere, renumitul matematician şi prieten al familiei  Ozanam în acelaşi timp. M. Ampere l-a introdus pe Frederic în cercul oamenilor cu influenţă din Universitate şi l-a încurajat să se dedice cu torul studiului.

 

Un om al credinţei.

 

          Cu toate că era un om cu o viziune largă, el nu era adeptul jumătăţilor de măsură. Iată ce scria el:” Aş vrea să scriu despre istoria literară a Evului Mediu – din secolul al V-lea până în secolul al XIII lea. Insă în cadrul istoriei literaturii eu studiez în principal latura creştinătăţii. In aceste condiţii, toate argumentele mele sunt îndreptate spre a arăta cum, pe ruinele Imperiului Roman, unde şi-au aşezat tabăra multe popoare, creştinismul a construit o societate nouă în stare să cunoască adevărul, să facă binele şi să înfăptuiască ceea ce e frumos. Cu alte cuvinte, el voia un creştinism care să influenţeze  viaţa de zi cu zi, care să ajute la formarea unei societăţi în care să domnească pacea şi dreptatea.

O asemenea expresie a credinţei se lovea adesea de cultura acelor vremuri. Noua filozofie raţională, bazată pe raţiunea umană, provoca credinţa creştină care avea drept fundament revelaţia lui Dumnezeu. Frederic împreună cu prietenii săi din facultate s-au alăturat „Societăţii Studiilor Bune” , organizaţie întemeiată de un profesor de filozofie din facultate, Emmanuel Bailly. Bailly s-a dovedit a fi prieten şi susţinător al SVP de-a lungul anilor. Societatea Studiilor Bune punea la dispoziţia tinerilor creştini o sală în care avea acces şi publicul, unde tinerii puteau discutaşi dezbate învăţăturile sociale cuprinse în evanghelii.

 „Adevărul se va ridica întotdeauna pentru a judeca sistemele politice” (F.O. 1838)

 

 

 

 

 

Parohia Romano-catolica Campulung Muscel

Vizitatori
Counter