Pana in 2009


Tabara copii din Tamaseni - 2008

   

Parohia romano-catolica Campulung jud. Arges, împreună cu asociaţiile ei caritative (Asociatia Caritas Campulung,Asociatia Inima Deschisa, Asociatia Sfântul Vincentiu de Paul, Conferinţa Sf. Iacob), au organizat o tabără pentru 48 copii si doi responsabili din Com, Tămăşeni, Jud. Neamţ. Domnişoara Soci Lucia, director executiv al Asociatiei Caritas Câmpulung s-a deplasat la Tămăşemi şi împreună cu Pr. Lenghen Francisc, parohul locului, au organizat trimiterea copiilor. Acţiunea trebuia să fie urgentă, pentru a-i putea scoate pe o parte din copii din dezasatru şi microbii instalaţi în comunitate în urma inundaţiilor catastrofale.

Sâmbătă seara, 2 august 2008 ,copiii au ajuns în Câmpulung şi au fost cazaţi la Casa de Reculegere din incinta Complexului Bărăţia. Copiii au avut o surpriză plăcută duminică 3 august 2008, când, episcopul auxiliar de Bucureşti Damian Cornel i-a vizitat la cină. Preasfinţitul, după ce a făcut împreună cu copiii rugăciunea de binecuvântare a mesei , a dialogat cu ei şi i-a incurajat dorindu-le o vacanţă plăcută.

Comunitatea locală a fost şi este în continuare informată prin televiziunea si mas/media locală despre această acţiune caritativă a noastră. Persoane fizice si juridice din localitate, şi nu numai, ni s-au alăturat cu bunuri şi bani pentru ca aceşti copii să facă o vacanţă minunată în zona Muscelului. Fondurile pe care le vom strânge le vom folosi pentru excursii în zonă, pentru mâncare, imbrăcăminte, încălţăminte. Ei vor sta în vacanţă la noi cel puţin două săptămâni. Toate produsele donate de credincişi şi firme vor fi luate de copii în autocarul care îi va duce înapoi. Mulţumim pe această cale tuturor celor care ni s-au alăturat material şi spiritual. Sunt convins că Dumnezeu îi va răsplăti pe toţi cei care fac binele în numele lui.



Mesajul de credinţă, de speranţă şi de iubire

al lui Fredreic Ozanam – o lumina pentru timpul nostru


Multe zile la rând tot m-am gândit  ce titlul să dau acestei reflecţii despre Frederic Ozanam  la întâlnirea naţională a SVP România. In cele din urmă m-am decis şi l-am descoperit într-o carte editată cu ocazia declarării lui de Fericit al Bisericii. Deşi titlul articolului era pe ultima pagină, eu m-am gândit să-l pun pe prima şi să fie  mereu prezent în meditaţiile şi activităţile noastre.

Era în noaptea de sâmbătă 8 martie spre duminică cred că pe la 5.30  când m-am trezit dint-un vis pe care apoi am căutat să-l meditez până la ora 6.45, după care imediat m-am îmbrăcat, am deschis calculatorul , pentru că acesta este cel mai la îndemână astăzi pentru a scrie şi m-am apucat să scriu. Ştiam că timpul îmi este foarte limitat deoarece trebuia să mă duc în jurul orei 7.30 la Curtea de Argeş pentru a celebra Sf. Liturghie. Ce am visat? Eram la o celebrare foarte importantă , cu foarte multă lume , cred că altcineva a citit evanghelia. După evanghelie aşa cum se obişnuieşte trebuie ţinută predica, Toată lumea s-a aşezat iar eu când încercam să mă ridic s-a ridicat altcineva, care părea un om cult care a început să vorbească . Prima dată s-a referit la modul meu de a predica criticându-l foarte aspru spunând c-am aşa: Staţi jos de data aceasta nu veţi mai răcni la noi aşa cum o faceţi de obicei. Bineînţeles că nu am protestat. L-am ascultat cu multă atenţie pe vorbitor. Folosea nişte noţiuni ştiinţifice şi filozofice  . Prea multe nu am putut urmări deoarece mă frământau primele lui cuvinte. Cu relatarea scrisă stau foarte prost. Prefer mult mai mult să vorbesc decât să scriu. Iată de ce în aproximativ 30 de minute am putut scrie atât de puţin. Trebuie să mă opresc acum pentru a pleca la Curtea de Argeş. Sper să revin tot în cursul zile de astăzi cu relatarea pentru a nu o uita. Noi oamenii suntem uituci. Iată continuarea reflecţiei mele asupra visului. Am auzit de nenumărate ori că preotul trebuie să  fie înger la altar, miel la scaunul spovezii şi leu la predică. Am primit un mare dar de la Dumnezeu: acela de a predica fără nici o teamă şi greutate. Nu acelaşi lucru îl pot spune despre scris. Ce să fac acum ? Să fiu leu la meditaţia aceasta. M-am decis nu. Aşa că luminat de puterea Duhului Sfânt şi de prezenţa spirituală a Fericitului, acum, Frederic Ozanam voi încerca să pătrund în misterul vieţii şi activităţii sale folosindu-mă de puţinele scrieri pe care le-am avut la dispoziţie.

Aşadar să începem  depanarea vieţii şi activităţii fericitului Frederic Ozanam, unul dintre principalii întemeietori ai Societăţii Sfântul Vincenţiu de Paul.

Date referitoare la familia sa.

Frederic Ozanam, viitorul fondator principal al SVP s-a născut la 23 aprilie 1813 din părinţii Jean Antoine Ozanam şi Marie Nantas, fiind al cincilea din cei paisprezece copii ai celor doi soţi. Frederic s-a născut în Italia, la Milano pe atunci sub ocupaţie franceză. Când în 1815 austriecii au cucerit oraşul, familia s-a mutat la Lyon, oraşul lor de baştină. Familia Ozanam are rădăcini în vechiul trib evreiesc Hozannam, care şi-a aşezat tabăra în regiunea Lyon încă din timpul lui Julius Cezar şi care s-a convertit la creştinism prin secolul al VII-lea.

Cu toate că erau destui de înstăriţi, Jean Antoine a rămas fără nici un ban deoarece semnase garant pentru o rudă care, între timp, a ajuns la sapă de lemn. Familia s-a străduit din răsputeri să supravieţuiască în acea perioadă întunecată.

          Jean Antoine era doctor. Petrecea ore în şir, zi şi noapte,  la căpătâiul bolnavilor, de multe ori fără să primească vreo răsplată. In această perioadă, boli incurabile ca holera, tuberculoza şi febra tifoidă creşteau îngrijorător. Când nu mai putea face nimic pentru pacienţii săi  ca medic, rămânea oricum la căpătâiul lor, oferindu-le rugăciunea, prietenia şi spijinul său. Soţia sa îi era adesea alături în munca sa pentru cei bolnavi şi suferinzi. De la o vârstă foarte fragedă, datorită exemplului părinţilor săi, Frederic a înţeles că ajutorul şi grija faţă de semeni făcea parte din modul de a trăi o viaţă autentic creştină. Familia Ozanam a experimentat pierderea „pe propria piele”. Doar 4 din cei 14 copii au ajuns la adolescenţă ceilalţi murind în copilărie. Elise, fiica cea mai mare şi apropiata lui Frederic, a murit la vârsta de 19 ani. Fratele lui Alfons s-a făcut preot, iar celălalt Charles a devenit doctor.

„Ar trebui să facem schimb de idei, poate şi de inspiraţii cu privire la spaimele noastre şi întotdeauna şi de speranţele noastre” (Ozanam în 1838)

Vremuri tulburi.

Anii copilăriei şi adolescenţei lui Frederic au fost marcaţi de vremuri tulburi. Revoluţia franceză, ale căror urmări se resimţeau încă în întreaga lume, izbucnise în 1789. In anul naşterii lui Frederic, era napoleonică – era aproape pe sfârşite. Sărăcia şi dezbinările sociale erau în toi. Fără nici un fel de sprijin care să le mai aline durerile, săracii îşi duceau zilele cum puteau ei mai bine.

Dragostea de carte.

Biograful său (Fagan 1989) ne spune că părinţii l-au încurajat să citească şi să se documenteze încă de la o vârstă foarte fragedă. Acelaşi biograf mai consemnează faptul că Frederic nu era stăpânit de dorinţa de a învăţa, ci că uneori era morocănos, supărăcios, chiar gelos. In orice caz, înainte de a se înscrie la Colegiul Regal din Lyon, la vârsta de 13 ani, a început să se facă remarcat datorită inteligenţei sclipitoare şi setei de cunoaştere. A scos un ziar al şcolii (colegiului) intitulat „Albina”. La vârsta de 17 ani, plictisindu-se pe băncile şcolii de drept unde îl trimisese tatăl său, a început să înveţe engleza, germana şi ebraica, pentru a întrerupe monotonia.

Criza  credinţei din adolescenţă.

Pe lângă inteligenţa sa sclipitoare, Frederic avea şi o fire foarte sensibilă. La 15 ani a început să se îndoiască de credinţa în Dumnezeu. El spunea:” Nesiguranţa în legătură cu veşnicia    nu-mi dădea pace. In disperarea mea, m-am îndreptat spre dogmele sacre, care până la urmă, s-au sfărâmat în mâinile mele”. Lumea lui începea să se prăbuşească – lumea în care părinţii lui l-au învăţat să creadă mai presus de toate.

Frederic a fost măcinat de criza de credinţă timp de un an. Din fericire, a descoperit în persoana unuia dintre profesorii săi, Abbe Noiret, un spiritual blând şi înţelegător, care l-a condus la liman.

Matur în credinţă.

La 16 ani dobândise o credinţă mai puternică şi mai profundă. Scopul lui în viaţă era acum acela de a trăi şi apăra din toate puterile credinţa în Dumnezeu şi într-o biserică îndreptată spre acţiune.

A început să se pregătească pentru misiunea lui prin lectură, reflecţie şi scrieri:” Dacă vreau să scot o carte la vârsta de 25 ani, trebuie să-mi încep munca de pregătire la 18. Trebuie să învăţ o duzină de limbi pentru a putea consulta surse şi documente originale. Trebuie să învăţ istoria universală, arta şi istoria tuturor credinţelor religioase în toată profunzimea lor”. Cu toate acestea, şi-a terminat prima lucrare, în care apără credinţa, la numai 18 ani. Cartea sa se intitula „Reflecţii asupra doctrinei Sf. Simon” (o mişcare anti catolică ). Publicată în ziarele din Paris, lucrarea aceasta i-a adus multe laude venite din partea filozofilor, scriitorilor şi oamenilor de ştiinţă de frunte din vremea aceea. Printre aceştia se numără: Lamartine, Chateaubriand, Ampere.

Paris.

In 1831, Frederic a părăsit biroul de justiţie din Lyon pentru a se iniţia în tainele literaturii la Universitatea Sorbona din Paris. S-a simţit singur în marele oraş, mai ales că nu mai plecase niciodată de acasă până atunci.

A trăit într-o societate zbuciumată  cu multe frământări la nivel intelectual, social şi chiar religios. Iată cum descrie el într-o scrisoare, trimisă prietenului său  Falconnet, din 18 decembrie 1831 Parisul: „Parisul mă dezgustă pentru că este fără viaţă, fără credinţă , fără iubire; este ca un imens cadavru de care eu, atât de tânăr şi atât de viu, sunt legat, în care nepăsarea mă îngheaţă şi corupţia mă ucide”.  Aceste constatări  ale lui Frederic Ozanam  se regăsesc în societatea noastră actuală. Aş vedea în expresiile lui „fără viaţă, fără credinţă, fără iubire” lipsa în primul rând a celor trei virtuţi teologale speranţa, credinţa şi dragostea. 

Foarte curând, însă s-a instalat la locuinţa lui M. Andre Ampere, renumitul matematician şi prieten al familiei  Ozanam în acelaşi timp. M. Ampere l-a introdus pe Frederic în cercul oamenilor cu influenţă din Universitate şi l-a încurajat să se dedice cu torul studiului.

Un om al credinţei.

          Cu toate că era un om cu o viziune largă, el nu era adeptul jumătăţilor de măsură. Iată ce scria el:” Aş vrea să scriu despre istoria literară a Evului Mediu – din secolul al V-lea până în secolul al XIII lea. Insă în cadrul istoriei literaturii eu studiez în principal latura creştinătăţii. In aceste condiţii, toate argumentele mele sunt îndreptate spre a arăta cum, pe ruinele Imperiului Roman, unde şi-au aşezat tabăra multe popoare, creştinismul a construit o societate nouă în stare să cunoască adevărul, să facă binele şi să înfăptuiască ceea ce e frumos. Cu alte cuvinte, el voia un creştinism care să influenţeze  viaţa de zi cu zi, care să ajute la formarea unei societăţi în care să domnească pacea şi dreptatea.

O asemenea expresie a credinţei se lovea adesea de cultura acelor vremuri. Noua filozofie raţională, bazată pe raţiunea umană, provoca credinţa creştină care avea drept fundament revelaţia lui Dumnezeu. Frederic împreună cu prietenii săi din facultate s-au alăturat „Societăţii Studiilor Bune” , organizaţie întemeiată de un profesor de filozofie din facultate, Emmanuel Bailly. Bailly s-a dovedit a fi prieten şi susţinător al SVP de-a lungul anilor. Societatea Studiilor Bune punea la dispoziţia tinerilor creştini o sală în care avea acces şi publicul, unde tinerii puteau discutaşi dezbate învăţăturile sociale cuprinse în evanghelii.

„Adevărul se va ridica întotdeauna pentru a judeca sistemele politice” (F.O. 1838)

 

 

 

 

 

 

Parohia Romano-catolica Campulung Muscel

Vizitatori
Counter